LAST SCREEN FOR YOU

Capitolul I: Vreau să mă public

/04/11/06/ Sunt Laur, sunt indicele perturbat al neincrederii. Chiar şi lipsa de mea încredere este lipsită de orice încredere. Stau la întretăierea drumurilor, privesc în jur şi nu ştiu care este direcţia corectă. Aşi putea să iau calea barului, să mă duc să mă imbăt, aşi putea trage un joint cum spun fraierii. Nu ştiu dacă aceasta este adevarata cale, din ce motiv nu voi face un pas din locul în care mă aflu. Privesc copacii din centrul Chişinăului care încetul cu încetul încep să se dezgolească. Ei sunt pe cale să ramana fără frunze, deşi, sunt convins că vine primăvara şi vor îmboboci mugurii. Anume acest lucru mă deranjează cel mai mult, explic: Deşi nu-şi dau seama de schimbări, ei, arborii, vor parcurge acelaşi drum, vor face aceiaşi cale întoarsă, vor trece dintr-o primavară în alta dintr-un an în următorii. Involuntar vor îndeplini un anumit ritual numit reînviere. Pe mine mă paşte aceiaşi soartă şi poate peste o sută de ani voi reinvia în cartea unei nevertebrate târâtoare.

E seară. Privesc cu urăla stâlpul pe care e atârnat un bec. Îl urăsc pentru că luminează, că mă luminează. Vreau întuneric. Cred că il urăsc şi pentru faptul că nu are altceva să facă decât să ne arate calea. El nu-şi dă seama că enervează pe cineva. Asemenea oamenilor imbecili care îşi găsesc rostul vieţii în de a enerva publicul activ. Inutil. Vântul mă bate, îl bat şi eu la cap cu gândurile mele rostite în glas. Să vedem cine rezistă.

/07/02/04/ Sunt Laur, privesc in jur si nu vad pe nimeni, desi lumea circula in toate directiile, ma simt singur, ma simt umil. Asi vrea sa-mi gasesc jertfa lirica. Uneori singuratatea e mai presus decat o simpla viata de om. De unde sa iei bani cand nu ai nevoie de ei? De unde pace sufleteasca cand nu ai nevoie de aceasta, cand esti gata de lupta? De ce sa ai nevoie de prietenii de care iti este mila? De cei ce le esti dator cu bani in acelasi timp simti nevoia de ai ajuta. O simpla deschidere a usii, care te asteapta cu lucruri triste, care au ca scop doar sa te indispuna. Nu am nevoie de teancul de haine care adie a singuratate, batranete si totodata iti insufla totodata totala dependenta de ele. Iti este mila de toate fiintele umane, chiar in acel moment cand le vezi ca mimeaza fericirea. Versurile pot fi scrise doar sa fie scrise in speranta ca le va citi cineva. Mila, mila si din nou mila. Nu am nevoie de ea! Am nevoie de ura care te poate tine in viata din simplu motiv ca doresti sa demonstrezi celorlalti suprematia fata de sine insuti. Cat poate sa se continue o vita de om care e fara sfarsit? Termenul „totdeauna alias vesnicie” este atat de scurt? Presupun ca vesnic, vesnic, vesnic! Dar vine dimineata si din nou aceeasi imagine, fericire, fericire si iarasi fericire. Uneori singuratatea e mai presus decat o simpla ura de om, decat o simpla fericire, decat eternitatea. Alteori singuratatea e o rasplata dura pentru increderea personala.

/04/11/06/ Sunt Laur, indicele neincrezut al vesniciei. Stiu ca sunt vesnic, stiu ca voi trai atata timp incat sa le reusesc pe toate. Voi reusi sa zidesc o familie care e cea mai importanta celula a societatii. Voi reusi sa visez pana la ultima clipa a existentei.

Sunt trezit din gandurile mele de cea mai frumoasa fiinta pamanteasca, un barbat cu chip de femeie. Un zeu al frumusetii barbatesti. Imi spune:

Tu esti Laur, ce cauţi in acest colţ de stradă?

Hmm, stau şi meditez.

Cu un surâs zeiesc îmi răspunde:

- Mai Laur! Tont ai fost, tont ai ramas si nu stiu forta care sa schimbe starea lucrurilor!

Mi-a intors spatele, ferindu-se de ceilalti muritori de rand ce imbulzeau strazile, si-a facut loc printre ei, gingas, atent. Ii ferea cu privirea, stia sa faca acest lucru suprem. O viata intreaga a avut rostul vietii in de a feri lumea din calea sa, a face carare printre oameni. A inceput sa creasca sufleteste si facea drumuri printre acestia, apoi magistrale. Nu privea in urma sa, era convins ca toti acei feriti sunt teferi.

Nu am rezistat mila lui si-i strig in urma:

/27/04/04/ Tu! Tu esti acel! Sa stii ca te-am vazut! Te-am vazul intr-un vis. Era acel vis care te descria perfect. Poate era vis de intelepciune poate de groaza, poate nu. Era un vis ca celelalte, vis ce nu se tine minte. Am auzit ca daca privesti in fereastra, uiti vistul. Stau cu ochii inchisi si incerc sa readuc in minte clipele visate. Vis simplu, in care iti pare ca ti s-au luat picioarele, incerci sa fugi dar in zadar. Sau poate era acel vis in care ai gasit o groaza de bani. Pareai fericit, pareai voinic, pareai in varful piramidei, create din oameni. Doar pareai. Erai de fapt intr-un intuneric, tu erai acolo. Eu te priveam si imi dadeam seama ca si eu sunt parte al intunericului. Intuneric infernal, ambii cautam ceva. Eram convins ca vom gasi, dar, ca in fiece vis nu stiam ce se va intampla. M-am trezit si m-am gasit, acolo … Imi curgeau lacrimele pe obraji, calde, sarate, umede, calde, calde. Regretam ceva, dar nu-mi aminteam subiectul.

/04/11/06/ Strigam in zadar, era plecat prea departe ca sa ma auda. Parea prea zeiesc ca sa ma auda si sa ma inteleaga. Doar parea.

Sunt Laur, indicele indefinit al neintelegerii. Privesc in jur si vad aceleasi fete vesele si totodata umile. Sunt acei oameni perfectii care par la prima vedere. Sunt acei zei care poarta chipul sexului opus. Ea ii vorbeste cu glas de pasare. El face fata inteligenta de parca o asculta, desi el intelege doar glasul cainilor. Ea ii latra sa fie inteleasa iar el ciripeste si-i arata cat de chipes e. Sunt fiintele drumete care apar si dispar, sunt niste calatori care incearca din toate rasputerile sa-si faca loc printre trecatori. M-au parasit. Nu mai au nevoie de mine. Stiam ca asa se va intampla desi speram ca nu se va mai repeta.

De cealalta parte a strazii sta buticul cu aur. Fac un pas spre el si inteleg ca imi reuseste sa ma deplasez. Imi place sa fac aceasta, desi nu sunt in zbor inteleg ca pot sa ma misc. Imi vine sa cant de durerea oaselor ce scrasnesc, sunt oasele ce plang in timp ce eu le mangai cu un cantec de leagan. Asemenea vietii, unii ne parasesc din egoismul lor plecand in nefiinta iar altii se nasc fara sa se gandeasca la urmarile produse. Si nici femeile ce nasc nu se gandesc cata durere pot aduce acelei fiinte, iar cat despre barbati, nici vorba, umbla falnici mandri de isprava facuta. Lauda, lauda si iarasi lauda. Ma sa vezi ce copil am… OK, il ai pana la o varsta, apoi el te va avea. Iar daca se desprinde de oamenii gospodari ca tine si se face dependent? De orice din jur. Dependent de droguri, de alcool, de femei, de bani. La un moment imi dau seama ca stau langa vitrina cu intruchiparea adevarata a banilor pe nume aur. Si numele meu poarta ceva din aceasta bogatie, L-aur. Stralucitor si vesnic. Sortile omenesti merita aruncate in groapa vesniciei pentru acest element ceresc. Cati si-au dat viata, cati au fost adusi pe altarul avaritatii umane. Toti ei merita, chiar si eu.

Privesc aurul prin ochelarii roz, inteleg ca nu este chiar atat de frumos, e o aparenta. Incerc sa-mi infrumusetez viata purtand acesti ochelari. Incerc sa inteleg dar nu pot fiindca sunt un indice, un numar in matrixul universului, sunt un zero si rareori o cifra de unu. Stiu cat costa o viata de om, stiu… si nimeni din muritorii acestui pamant nu-mi va putea ascunde acest fapt. Stiu cat cost…

Sunt Laur, indicele repetat al sortii. Ma repet fiind descris de multi dintre voi. Sunt si eu un muritor desi port numele falnic, Laur. Imi incep existenta odata cu usa deschisa pe nume viata. Sunt in prag si sunt indecis de a face acel pas pagubos sau nu. Sunt indecis, nu sunt convins ca merita sa repet soarta scrisa a alt cuiva. E bine sa nu ajungi pana acolo, pana la prag. E greu sa faci acel pas. Deoarece, De cealalta parte a usii este lumea, lumea avara, lumea ce te uraste, lumea care e gata in orice clipa sa te tradeze. Deschid usa si vad ceea la ce ma astept, indiferenta, neincredere, rautate, tradare. Deschid usa si nu pot suporta ceea ce vad, incep sa urasc si eu. Sa urasc copii, batrani, tineri, adulti; sa urasc lumea. De cealalta parte a usii este lumea, toti cei care te urasc pot sa te convinga in faptul ca te iubesc, iti spun cuvinte placute care te ridica in slavi. De cealalta parte a usii sunt toti cei, in care trebuie sa ai incredere, doresti tu asta sau nu. O retea de escroci, o retea de Internet care speri sa lucreze, dar in orice moment poate sa dea faliment. Cine ar spune ca 6 milioane de oameni pot sa urasca sincer? Tot ei, care la un moment dat te considera inutil si, te arunca la groapa de gunoi, inventand un singur cuvant: Ura.

Cat de brutala poate sa fie umanitatea, cea care a creat tot ceea ce se numeste lume, mediu de viata. Te incredintezi prin fel si chip ca tot ceea ce se intampla se face spre binele umanitatii. Dar pe zi ce trece totul pare mai greu, mai jignitor pentru un singur locuitor al acestei planete pe nume Pamant. Pseudo lume ce poate cauza rani letale, ce mai apoi te aduc intr-o alta lume. Cu ce e mai buna aceasta lume in care simti durerea, fatarnicia, hotia? Nu stiu, poate ca lumea cealalta de care vorbim e mai placuta. Vom „trai” si vom „vedea”. Dar pana atunci nu trebuie sa uitam ca de cealalta parte a usii este lumea!

Lumea care nu poate realiza faptul ca poti fi mai bun decat ei. Cei care incearca sa invinga invidia prin banii castigati. Sufletul lor e creat din alte suflete, iar acele suflete sunt sorbite din oamenii inexistenti pentru aceasta planeta, oameni care nu au trecut selectia credintei. Ei trebuiau populati pe o alta planeta numita „Planeta Inutila” sau poate s-o denumim „Planeta Zero”.

E modul in care gandesc nevertebratele, e timpul sa inventam o specie noua, specia Homo Nevertebratus. Ei sunt peste tot, oriunde nu ai privi, oriunde nu te-ai ascunde, chiar si dupa usa, deoarece…De cealalta parte a usii este lumea! Constiinta mea recunoaste faptul ca eu merit acest destin, chiar si cele doua laturi ale vietii, Buna si Rea, Alba si Neagra, Luminoasa si Intunecata. Vreau sa ma public in fisa medicala cu diagnoza „nebun”…

Sunt Laur, indicele etalonat al nebuniei. Incerc sa-mi inteleg gandurile dar rezultatul e zero. Incerc sa-mi conving miscarile in utilitatea acestora dar rezultatul e zero. Incerc sa-mi realizez planurile prescrise pentru acest pamant dar rezultatul e zero. Incerc sa-mi incalzesc mainile inghetate in urma vantului rece de toamna si a stropilor marunti ce-ti patrund chiar si marele suflet. Strada se elibereaza de suflul creaturilor ceresti ce poarta in sine cate un dumnezeu numit narcis. Termen general. Pentru fiecare dragoste de sine trebuie inventat un termen nou.

Vine incet, plutind. Desi paseste pamantul nu este atins, este tot asa de vergin cum era in momentul cand era calcat si strivit in picioare. El este. Femeia cu chip ceresc care prin toata fermitatea ma convinge ca e barbat. Un neinteles logic. Stelutele create pe ochelari de stropii marunti de ploaie doar inrautatesc intelegerea mea fata de acest fenomen.

/10/12/06/ Sunt un somnambul. Imi apare in imagine aceeasi persoana care imi da sfaturi. Inventez tot felul de lucruri pagane in vis. Trebuie sa ma trezesc. Simt aceasta necesitate. Ochii imi sunt grei si nu pot sa comand organismului sa-i deschida. Pasesc spre lumina desi nu o vad. Simt aceasta lumina puternica prin pleoapele ochilor. Oare este lumina din capatul tunelului? Cum poate fi in vis?

/25/12/06/ Gandurile imi adorm deoarece somnul este partea reala a intelegerii prin care trec. Visurile imi sunt realitatea iar realitatea este doar un vis iscusit. Intrebari, raspunsuri, raspunsuri si iarasi intrebari, cat poate sa se continue acest lant? Asi fi preferat sa fi fost nascut in vis pentru a visa in realitate. De ce? Fiindca visurile sunt mai frumoase si mai emotive ca realitatea. Adevar? Da! Neansul este placerea de a trai in vis. Eu sunt omul din Neans, omul visului. Este lumea ce ma inconjoara, este intelegerea mediului, este realitatea virtuala in ca re ma cobor odata cu sedimentarea pleoapelor. De aici incepe lumea reala a Neansului. Sunt pe aceiasi bulevard, vad aceleasi creaturi pasind printre trecatori. Vantul adie cu un briz de primavara. Tacerea trecatorilor ma adulmeca, ma ameteste. Le sunt multumit pentru faptul ca imi sufla in fata.

Sangele imi circula cu rapiditate prin aorta, simt cum gatul zvacneste de la calea parcursa. Nu-mi ajunge aer. Sunt, simt cum sunt. Si ea simte, creatura cu chip de femeie care pluteste in continuare in jurul meu. Ochii se concentreaza asupra acestei imagini vage dar nu reusesc sa prinda clar imaginea. E neansul sau e realitate? Vreau sa aflu.

Strazile se transforma-n apa curata, lina, albastra. Masinile devin barci plutitoare asemanate operelor unui poet. Vantul creeaza acel briz pe oglinda apei asemeni ridurilor de pe fata mea. Privesc aceasta apa, ea ma ademeneste. Incerc sa fac un pas, il fac, mai fac unul.

/26/12/06/ Vreau sa exist in lumea in care sa vreau sa exist. Vreau sa-mi creez propria-mi lume pentru a habita in ea. Vreau aceasta lume, vreau mai mult decat orice. Vreau sa arate ca imaginile visului, ca ideale, ca desenate. Vreau realitate ideala. Pentru aceasta am nevoie de puterea de a crea vise si de a le suprapune realitatii. Virusul din cap pe nume gand imi sugereaza sa realizez realitatea, sa o imbogatesc cu visuri.

Ridic mana la nivelul fetei si misc din ea. Vad imaginea mainilor ca un film retro. Misc din cap si inteleg ca aceste imagini sunt prelucrate, real de prelucrate. Am aparut in acea realitate care o vreau. In jur barcile ce pluteau pe valurile drumului au disparut si a ramas doar luxurious-ul acestora. Apa s-a transformat intr-o culoare aurie ce misca incetisor ca lava unui vulcan. Privesc cu frica si interes toata aceasta imagine perversa. E distantata de realitate. Imi intorc incet corpul in directia opusa. Ochii refuza sa ma asculte, privesc in aceiasi directie, in directia drumului, pe marginea carora sunt aceiasi copaci lipsiti de frunze. Ei, copacii sunt infipti in lava ce-i mangaie. Lava se ridica incetisor pe tulpini, tot mai sus. Lumea din jur se face ca nu observa aceste schimbari evidente. Ei, pietonii privesc indiferenti printre copaci.

Imi vine in intampinare, trece si ma atinge. In urma lui se intinde un val de amintiri care serpuiesc ca o bucla matasoasa. Cand priveste in urma isi vede amintirile ce il urmaresc, sunt umbra realitatii, sunt amintirile unei alte aparente. Si-a dorit si el un Neans dar a refuzat de-ndata ce a inteles ca e posibil sa se intoarca in amintirile sale, in trecut. Iar trecutul este diferit de ceea ce-si doreste.

O parte a amintirilor se rupe, in locul acesteia ramane doar o carpitura. Pluteste gingas pe aerul cald suflat de ceilalti pietoni. Odata cu aceasta suflarea se indreapta spre mine si se asterne plapand pe fata. Imi aminteste de clipele ce au impus corpul acestuia sa se nasca pe acest pamant. Motivul aparentei in aceasta lume este de a-si ispasi pacatele. Voalul intelegerii a fost inlaturat, intelegerea a coborat peste gandurile mele.

/04/01/07/ Sunt Laur si vreau sa fiu perfectiunea acestei planete, Laur – indicele perfectului. Suna frumos. Imi inconjur corpul cu pleoapele tufarilor care clipesc din ochi privind spre mine. Ma privesc sau doar mimeaza? Sau poate le sunt neobservat? Sau sunt transparent? Exist sau exist? This is the question!

Mana se ridica asupra capului, isi face vant, si cu putere, ca un topor, se infige in trupul inexistent. Mai corect trece prin corpul obosit de prezenta. In gand imi apare doar o intrebare: poate fi, e realitate sau e Neansul? Sau poate e de vina oboseala. Nu stiu care e realitatea adevarata deoarece si neansul imi pare real si realitatea imi pare vis. E greu de deslusit aceste cuvinte.

/18/01/07/ Poate sa recurg la metoda copilareasca de transportare a acestui corp. Poate sa ma pun in genunchi si sa incerc sa ma misc. Valurile caldurii imi impanzesc ratiunea, ma incomodeaza sa gandesc rational. Viclesugul folosit poate sa ma ajute pe intreaga perioada a vietii. Poate ar fi bine sa ma pun in genunchi pentru intreaga viata. Merita de vazut.

Tarandu-ma am ajuns la statuia lui Stefan. Intruchiparea destoiniciei si lipsei de frica. Sunt opozitul acestui personaj al istoriei nationale. El imi sopteste:

Nu ingenunchea, lupta!

Cum pot sa lupt cand nu stiu cu cine, nu am o idee fixa a inamicului. Doar nu pot fi asemenea lui Don Quixote de la Mancha, cum zic englezii “tilting at windmills” (in traducere) sa incerc cu degetul cerul.

Tu ai izbuti sa invingi, doar trebuie sa-ti doresti tare.

Am ascultat aceste sfaturi si am hotarat ca viata de genunchi nu ma aranjeaza. M-am sculat in picioare si am vazut toata aceasta priveliste zeiasca de la un nivel mai superior.

Vad mai mult decat stand in genunchi!

Doar asa poti afla adevarata placere de a fi ingenuncheat. Exista o multime de creaturi care sunt patrupede. Cine a spus ca omul e un biped? Am dubii!

Tu? Si tu Stefan ai dubii?

Da! Pleaca!

Mi-am continuat drumul in alta directie. A fost mult mai simplu decat anterior de deplasat. Primeam placere de la miscare. E foarte simplu. Eram gata sa plutesc in aer asemenea neansului. Candva demult eram definit. Inselegeam realitatea si visul ca doua parti diferite a unui intreg. Aveam acele visuri, stateam asezat pe o banca si miscand din picioare incepeam sa zbor cu tot cu banca. Era nemaipomenit, asteptam acel vis in fiece seara. Ma simteam liber. Era vis, acum si realitatea e asemenea acelui vis. Imi iau calea spre parc. Stiu ca gasesc o banca acolo. Stiu ca am sansa sa zbor. Stiu ca pot face asta, doar nu in zadar m-a incredintat Marele Stefan in aceasta.

Sunt Laur, indicele increderii in neans. Sun vrajit de parc, imi da speranta si increderea ca pot sa zbor. Increderea in potenta proprie de a face un lucru care nu a fost facut de nimeni. Au incercat multi sa zboare.

/18/01/07/ Imi excit gandul vs creierul pentru a intelege ce se petrece in jur. Lenes.

Sunt Laur, sunt indicele crescator al fricii. Mii frica chiar si de umbra ce-mi sufla-n spate. Atunci cand merg si simt umbra urmarindu-ma, urechile mi se ciulesc ca la caine. Simt frica. Oare umbra poate speria? Da. Frica e vesnica ca si eternitatea iar, eu, Laur sunt intruchiparea fricii pe aceasta planeta. Asi prefera sa traiesc mai putin decat oamenii pe care ii iubesc, la care tin deoarece egoismul din mine imi urla cu litere scrise ca nu vrea sa stie durere, nu vrea sa vada moartea persoanelor dragi. Asi spune ca e vorba de frica. Ar mai fi o solutie, sa ma mangai cu gandul ca si eu sunt iubit de cei din jur. In caz de disparitie asi cauza durere cuiva. OK, mor ultimul. Ultimul de pe aceasta planeta, voi fi la coada randul mortilor.

/24/01/07/ Esti Laur, indicele fericit al mortii. Sa stii ca meriti moarte. Cea mai cruda si crancena moarte. Va veni timpul si iti voi pune capat zilelor. Nu meriti nimic decat moartea. Glasul din interior devine tot mai tare. Am impresia ca sunt doar o carapace a unui alt personaj. Oare sunt?

Trairile si gandurile imi sunt improprii. Nu eu sunt acel ce gandeste. Gandeste altcineva pentru mine. Imi ies din minti?

/22/01/07/ Am nevoie de atentie. Fiecare ins de pe aceasta planeta are nevoie de atentie. O paralela asi trage aci, pentru a spune doar ca, totul depinde de personalul care te deserveste, acel ce iti impinge pe gat aceasta atentie. Da, e corect, dar pana ajungi sa gasesti persoana necesara, asa zisul bun ascultator, innebunesti, sau simplu imbatranesti. Da, imbatranesti si mori, si nu mai reusesti sa primesti din atentia dorita. Dar faza cu fugaritul pe drumurile vietii dupa o persoana care iti va acorda atentia cuvenita merita.

Sunt Laur, indicele fugarit dupa atentie. Voi arunca unul din picioare pe balconul de la etajul 7 si voi striga peste fereastra:

Hey, umanitate !!! Am nevoie de atentia ta. Am nevoie de atentie acuta, precum un puscarias are nevoie de femeie. Am nevoie, se coace in mine aceasta necesitate. Imi roteste matele in jur. Se intampla ceva. Hey, unde e atentia mea. Dati-mi portia!!!

Atentia imi va raspunde gingas:

Te vreau ascultator. Te vreau cu urechea ciulita. Te vreau caine.

Asa si fac, plec acasa. Ruta, care e ruta? Ruta e rutina. In fiecare zi fac aceiasi cale. M-am saturat de rutina, vreau diversitate. Plec la alta casa. Iau taxi si plec spre oraselul Codru. Acolo este o casa unde ar fi si oameni care m-ar asculta, si cei care mi-ar da un sfat. Acolo e casa mea, casa mea de nebuni. O merit intru totul.

Cine vrea sa ma sune ma gaseste la Tel: 03.

Capitolul II: Vreau legat

/30/01/07/ Ajutor. Vreau legat. Nu vreau liber. Dalai Lama! Unde esti. Vino de imi sculpteaza materia gri a pateticii existente. Impune-ma sa gandesc alb pentru a nu ma complica. Alb incat sa nu fie recunoscuta culoarea gri a creierului meu carunt. Incepe cu stiintele tale, cu practicile de viata. Explica-ma.

Esti un pustnic, nu meriti sa fii lamurit mi-a raspuns glasul din spate.

Am inteles ca e el. Am privit peste umar si am vazut ce nu m-am asteptat. Era acel gol ca si pana acum. Nu era nimeni. Glasul a continuat:

Nu incerca sa ma observi! Nu vei reusi. Sunt right in spatele fruntii tale. De cate ori vei roti capul voi fi in spatele tau.

Atunci macar raspunde-mi la intrebare.

Cauta in interiorul tau raspunsul!

Nu m-am asteptat la acest raspuns, vreau sa ma ajuti. Oare nu esti venit pe aceasta lume pentru a ajuta pustnicilor ca mine?

Explica-te.

Stiam ca nu voi mai avea sansa sa discut cu el, stiam ca nu imi va da raspunsul mult ravnit. Am strigat:

Da-la-i La-maaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaa!!!

Glasul meu nu a rasunat, s-a transformat intr-un ragusit amarnic.

In zadar. Sunt Laur, varianta tacuta a strigatului. Sunt nascut pentru a tace. Voi incerca sa ajung la performante precum marii sportivi. Voi lucra zi de zi si voi pronunta simplul cuvant MAMA. Nu sunt prost, stiu ca e metafora. Asi vrea sa stiu unde se termina metafora si incepe glasul. Mai fac un efort si strig:

Vreaaaaaaaaaau le-gaaaaaaaaaaaaaaat !!!

Aud glasul cunoscut care imi spune:

Mai Laur! Tont ai fost, tont ai ramas si nu stiu forta care sa schimbe starea lucrurilor!

Am deja-vu. Nu ma surprinzi, doar e o repetare reala a faptelor. Deja-vu e o rutina si nu poate sa ma mire cu nimic. Imi convine.

/31/01/07/ Sunt Laur, sunt gol si jefuit. Cineva mi s-a instalat pe inconstient si nici nu imi plateste drepturile de autor. Imi fura ideile. Acel subiect in forma agresiva imi joaca emotiile intr-un mod de loto. Existenta mea pe acest pamant aduce doar chin si blestem. Acel EL aduce emotiile la suprafata incat sunt vizibile, posibile de simtit, vai ce moale e, oare e chiar ea, emotia? Ia fiecare din cei din jur si incearca din emotiile mele. Le credeam mai serioase, emotiile. Stiu ca 9,9% din 10 din oamenii din jur nu ma inteleg. Doar intr-o oarecare masura. Care e problema? Eu? NU !!! Ei sunt niste neintelepti, doar nu eu am fost lipsit de intelepciune pentru a ma intelege. Ei nu ma inteleg. Concluzie: sunt facut pentru mine.

/04/01/07/ Laur s-a nascut cu timpul …

Propun o ipoteza: Eu m-am nascut cu timpul.

Toti stim ca timpul prin natura sa este deranjant de neadevarat, inexistent. Dar la fel de inexistent poate fi tot ce se raporteaza la timp – secundele, orele, veacurile, mileniile … Socat imi dau seama ca si noi cu bubele noastre insignifiante in coor tot inexistenti putem fi. Adica cu ce drept timpul este inexistent si eu nu? Doar Eu m-am nascut cu timpul! Cu timpul am crescut … cu timpul invat, cu timpul dezvat si cu timpul o sa mor. Timpul nici idee nu are ca eu m-am nascut cu el … si uneori asa de timid il copii incat nu mai vezi diferenta.

Cu timpul, Laur invata sa perceapa diferenta subtila intre a intinde o mana si a aprinde un chibrit, si invata ca amorul nu inseamna a te culca animalic cu cineva … si a avea pe cineva alaturi nu e sinonim cu starea de siguranta, si asa, si timpul incepe sa invete … ca saruturile nu sunt contracte si cadourile nu sunt promisiuni, incepe sa-si accepte caderile cu capul sus si ochii larg deschisi, si invata sa-si construiasca piramidic toate drumurile bazate in astazi si acum, pentru ca terenul lui “maine” este prea nesigur pentru a face planuri … si viitorul are mai mereu o multime de variante care se opresc insa la jumatatea drumului.

Cu timpul, Eu invat ca daca e prea mult, pana si caldura cea datatoare de viata a soarelui (din pateticele scrieri ale minorilor infierbantati de dorinta de afirmare), arde si calcineaza ca un ghimp in cot. Si asta irita. Si invat ca intr-adevar pot suporta, ca intr-adevar am forta, ca intr-adevar Eu is valoros, si Eu invat si invat … dar cu timpul.

Cu timpul invat ca a sta alaturi de cineva pentru ca la moment e bine, inseamna ca mai devreme sau mai tarziu vei vrea sa te intorci la trecut, imi dau seama cu timpul ca daca esti alaturi de aceasta persoana (sarmana!) doar pentru a-ti intovarasi singuratatea, in mod inexorabil ajungi sa nu mai vrei sa o vezi …

Cu timpul imi dau seama ca in realitate, cel mai bine nu era viitorul, ci momentul pe care-l traiesc exact in momentul asta. Da cum arata viitorul oare? Ca o fata mare sau ca o tarfa? Fata Mare e cuminte, enigmatica, iti zambeste si roseste cand ii spui cat de nemaipomenita si plina de ea insasi este, cat de speciala si cat de … nu stiu cum acolo … dar ! are un mare dezavantaj – poarta un celofan pe cap, un celofan care in mod idiotesc il separa pe Laur de realitate, care pana la limita mai poti sa il suporti, si abia iti stapanesti labele sa nu i-l smulgi. Are atatea valori in ea, incat ti-i greata. Tarfa, paradoxal, e cea mai naturala creatura, cea mai adevarata timpului, ca un camarad care la fel ca si mine uraste falsul, si care iti intinde mana si zice: vrei un covrig? Prefer sa stiu ca viitorul e o tarfa.

Cu timpul it sucks. Asa de tare incat nu mai stii ce si cum. Care-i ideea in a afla ideea lucrurilor?

/01/02/07/ “Sunt Laur, indicele dezamagit al amorului fata de sine. Am fost nascut sa iubesc totul in mine si nimic mai mult. Imi ajunge pentru acest secol si dragostea egoista in narcisistul din vene mai mult decat un drog cald. Sunt vrajit, sunt pe care sa-l cred. E viu?:

Raspunde jigodie.

Stau atarnat de raftul gandurilor proprii si nu reusesc nicidecum sa le parasesc, chiar daca simt ca ma limiteaza foarte mult. Gandurile. Ele, gandurile sunt mai puternice decat mine. Mereu lumineaza o sclipire care da nadejde aiurea, care s-a demonstrat a fi mai mereu falsa. Raftul e stramt, e mic si neincapator, ca o celula a mintii din care nu poti iesi chiar daca ratiunea iti spune mereu sa o faci. Asteptarea e cea mai mare pedeapsa, asteptarea mereu chinuitoare si foarte lunga, falsa amagire… „Dar daca”, iata intrebarea care mereu rasuna si care se bate mereu de peretii goi si reci ai celulei mintale. Evadarea e unicul refugiu in nica-ieri.

Picioarele simt o lenta incalzire dar asta este speranta care ma face sa cred in posibilitatea asteptarii, in dorinte, in prezent. Iluziile si fantezia sunt cele mai atractive, ma impun sa visez la realitate de acolo de unde sunt. Iluziile si fantezia au misiunea lor de a insori si umezi emotiile vertebratelor rationale imparicopitate. Noaptea pare a fi cea mai asteptata perioada a vietii, dar pana la urma ea este cea care trece cel mai lent, asteptarea pana la urma pare a fi unica salvare…”

/06/02/07/ M-am saturat sa meditez, am obosit de gandul prezent, trebuie sa-mi duc mintea la reparatie, sau sa iau un repaus de o viata. Mergi cu mine? Te ademenesc cu mana gingasa plina de cutit. Am sa te conving launtric in credinta ta.

/12/02/07/ Sunt Laur, indicele agresivitatii. Acum eu sunt cel ce simte ura interna mai presus decat necesitatea continua de societate. Te sfasii in caz daca imi cazi in cale. Stiu ce spun. Te voi folosi pentru a-mi savura nelinistita placere de razbunare asupra proprii sortii. Imi vine sa urlu. Sa strig sau sa urlu? Stiu ce simte lupul din codru cand sta la miez de noapte, vrea si el pe cineva sa sfasie de dragul sortii proprii, urla. De ce anume el trebuie sa fie lupul care colecteaza in inima toata ura restului omenirii, de ce el este animalicul din intregul omenesc. Si nu e deloc omenesc sa urasc acest animal deoarece sunt mai josnic decat… EL e lantul trofic ce e impus sa ucida in numele supravietuirii lantului trofic. Vreau sa fiu, sunt lantul trofic al acestui univers, sunt totodata parte a acestuia care trebuie, ba chiar merita mancata.

/16/02/07/ Sunt lipsa citirii. Sunt o carte cu paginile ruginite de apa si scrum care in orice minut poate sa se descompuna in fata gandurilor aparute. Nu e neaparat sa fiu citit, important e sa fiu tinut in mana sa am acel pat al descompunerii la crestet. Exista EU-l acestei lumi? Daca da, eu nu-l vad. Este lipsa perfecta a interesului.

Arunca rudimentul de pe fata vietii si priveste-ma.

Acesta a fost glasul ce-mi sufla soaptele calde inainte de somn, am inteles eu! Este chipul perfect al glasului omenesc. Poate fi el, acel nisip ce imi mangaie la talpa in timp ce fug de propria-mi soarta, de soarele ce ma ajunge incet si vrea sa ma transforme intr-o urmatoare umbra a existentei.

Arunca acel rudiment ce se numeste palma a vietii, palma in fata.

Insistent, ma uraste. Asi trai in acest om, in interiorul lui. Mai comod e asa, viata pare sinistra, patetica. Asi privi cu ochii acestuia pasii facuti de urmasii hominienilor. Eu fiind inauntru propun pacea mondiala, lipsa de razboi si razbunare. Lipsa de grija si retraire a emotiilor. Glasul mi-a strigat:

Pana nu se va sfarsi totul vei fi pacificatorul. Esti in stare, cauta pace in interiorul tau si nu te da cu promisiunea. Idiot.

Presupuneam ca ma iubeste. Nu exista om nascut pentru altceva decat viata. Doar moartea va putea rupe voalul rudimentar. Doar ea este edilia propusa de soarta acestui nepasator. Invat. Invat de la adevarul elementar de a fi simplu, elementar, sa fiu lipsit de impunere. Adevarul mi-a intins mainile si:

Plang cu glas animalic de dragul celor care aspira la mine, la frumusetea eterna. Vrei sa ma vezi, vrei sa aspiri si tu? Esti si tu din randul acestora?

DA.

Pleaca Laur, esti mai scarbos decat toate taratoarele luate impreuna. Vezi-ti de treaba si lustruieste-ti dorintele cu o perna din propriu-ti par.

Ma supraestimezi.

Te si desconsider. Au, sunt in fata ta, nu ma vezi. Sunt omul de zapada ce se topeste cu venirea timpului.

/19/02/07/
Am pasit cu stangul in edictul numit cromanin… am rugat-o sa ma muste cu dintii ideali de rechin right in aorta dadatoare de viata.

A spus:

Voi face asta, dar vreau sa mor si eu ideal, nu ma lipsi de aceasta sansa vesteda. Vreau o moarte ca a ta.

I-am spus:

Nu-ti voi putea da aceasta moarte, te voi scapa de acest pacat amar.

Mi-a reprosat:

Fictivule!

I-am spus:

E imposibil dulce pazatoare de pacate dat fiind faptul ca nu voi mai putea fi fapta.

M-a inteles si a solicitat in urmatoarea viata sa fie ea cea muscata de aorta. Ce e ajutorul? Un mare abis! Am nevoie de ajutor. Am refuzat ambii.

Oare a batut acea prima secunda a inimii pentru a incepe drumul spre vesnicie, pruncul scos din vagin stie, el nu e ipocrit.

/21/02/07/ Ma las de mine, ma las de intelepciunea de care nu dau dovada, ma las in pace. Ma plec pentru a cuprinde acest pamant plin de aratanii, de javre dulci, de pitici ce-ti trec printre picioare pentru a te lovi in testiculul drept. Te chem la mine efectul rutinar, sa ma simt mai obisnuit de egal, necomplicat. Rutinar de ridicol. Mii frica de tine, mii frica de toti cei din jur mii frica de mine. Stau nemiscat in fata oglinzii si privesc in ochii proprii iar reflectia imi face blink-uri dulci in asa fel ca sunt gata sa ma indragostesc. Privesc in sus si nu mai vad acoperisul, sunt lipsit de acoperis, si capul imi e lipsit de carapace. Strig la fiecare atingere a stropului de ploaie, strig pentru a ma incalzi, ca am auzit ca emotiile genereaza caldura…

MII FRICAAAAAAAAAAAAAAAAAA… vreau adormit.

Nu stiu daca (merit) voi ajunge pana manie deoarece am in inima aceiasi durere (ura) ca si tine, iar ochii nu mai pot scrie acest text deoarece sunt plini de verde de briliant pentru a nu raspandi infectia din ochi. Am dezvoltat complexul de ura fata de fata proprie, de ochii care nu mai vad, nu ma vad, nu ma permit…

Simt regretele tuturor oamenilor de pe fata pamantului. Simt ceea ce simte fiecare om cand a facut ceva ce a produs durere iar mai apoi a incercat sa repare… nu sunt explicatii fiecare stie acest lucru. Eu tot il cunosc. Il cunosc intr-atat de bine incat consider ca e deja o parte din mine, regretul sunt eu. Ma voi ruga azi pentru regretele mele, pentru tine. Caut dumnezeul din mine deoarece sunt pacatos, iar durerea care ti-am dezvoltat-o, ca un paranoid in creier, e unul din regretele pe care le am. E inexplicabil, e rutinar, e diferit, e ucigator de dureros. Am ajuns sa-mi mutilez gandurile, simtirile, parerile pentru a incerca sa ma simt mai diferit.

Ma plec pentru a cuprinde acest pamant plin de aratanii, de javre dulci, de pitici ce-ti trec printre picioare deoarece doresc sa aiba posibilitatea sa loveasca din spate. Ma las de gandurile rele pentru a fi mai bun. MA IERTI? Nu mai vreau sa cauzez durere… ma doare durerea altora… am obosit, plec. Privesc in gura ta vorbinda si inteleg emotiile ce zboara cu stropi de saliva.

/21/02/07/ Vreau sa te iau cu mine in lume barbatilor atletici cu piept de femeie care de la atingerea unghiilor pe burta produc soapte perverse zidite cu iscusinta in gandurile femeilor nebucurate. Vreau sa te conving in alegerea facuta, cu mult greu, incercand sa urmezi gandul ce te apara de libertate ca instinctul de supravietuire. Vreau sa te pasesc sa nu mai cresti ca parul pe cap in directie inversa.

Asi vrea sa pot sa ma pietrific in forma surasului propriei sorti, propriului destin. Unde este creatura animalica din subconstientul plat?

/22/02/07/ Stiu, stiu ca esti in stare de multe. Stiu ca poti sa te vinzi pe 3 parai pentru a fi mai adorat de aproapele tau. Sunt eu Zina Visurilor pentru un oarecare scop? Este acest dialog urmarit de cineva sau sunt eu, idioata, care fac eforturi in zadar.

Ma duc sa fac greva foamei ca tot nu am bani, iar tu draga Zina a Visurilor arunca-ma prea departe ca sa fiu ajuns.

Cum poti vorbi asa cu mine, lepadatura? Oare nu sunt eu iscusinta aproximata dorintelor tale? Oare ?

Da. Am de lucru.

Mai porc decat barbatul nici porcul nu poate fi. Te admir, te ador, te parasesc!

/27/02/07/ Sunt Laur. Sunt eu oare indicele perturbat al neincrederii. Incerc sa decid care e urmatorul pas si inteleg ca sunt indecis, m-am incurcat. Pot sa spun asa:

Sunt ghemul de ate a gandului in care m-am incurcat.

Sa inteleg dorintele acestui pamant asi intelege si taratoarele acestuia. Micsoram aria de acoperire si intram in tara visurilor, galactica integrarilor. O privesc in ochi si-i strig:

Mai UE, mai nebuno! Acum stau de-mi inchipui cum stam noi toti si traim pe unde nimerim prin tine, mai UE. Circulam, calatorim, odihnim oriunde in tine, mai UE. Unde granitele deja sunt transparente si fiecare se simte acasa, in tine mai UE. Si cand vine el timpul de nu-ti mai e drag de noi, sau poate altora nu e le draga de noi ne despartim, din tine draga UE. Ne despartim, dar nu asa ca fratii ci prin razboi teribil de impartire a averii, a teritoriilor, a granitelor. O, lupte crancene pentru avere si vor castiga cei mai puternici. Te predictez cu acest gand in asa fel ca sa nu fii in stare sa faci asta.

/07/03/07/ Ce e? Glonte sau gand? Mi-a trecut ceva prin cap. E important si impunator, poate fi considerat recele acestui sens.

/24/03/07/ Imi inchid ochi si vad acel ou patat ca un dalmatian. Nu sunt in stare sa fac diferenta dintre culorile alb si negru al acestui obiect. Sunt eu inauntru? Sunt libera absenta.

/26/03/07/ Laur 1: Hey, Laur, da de stire! Lasa acel chist si raspunde, am nevoie de tine!

Laur 2: Nu striga ca ma disturbezi din lucrurile mele importante, din meditatie. Masurzesti cu pitigaitul tau de copil. Ia-ti vocea in alta parte.

Laur 1: Pai, nu pot, am nevoie de acel social ce il porti in tine, esti doar creat sa dai pareri in dreapta si in stanga, sa dai din ochi umililor din strada. Doar stii ca si eu sunt un umil ce-ti poarta hainele.

Laur 2: Da. Lumea e perversa chiar prin simpla existenta a sa. Creierutul uman impune anumite conditii de gandire. Creierutul uman este forta ce stapaneste faptele. Doar nu e posibil sa fie facut ceva fara a utiliza substanta gri! Atunci creierul uman este perversiunea perfecta.

Laur 1: Raspunde, nu rezist fara acel raspuns la-muritor! TU poti fi sensul vietii sau motivul mortii, TU alegi.

Nu pot sa cred, cate complexe in el, in mine. Nu-mi vine sa cred ca nu mi-a raspuns, a facut ca de obicei, m-a parasit fara a scoate o vorba din posetica magica. Nu mai stiu ce sa cred, poate sa cred in strologi, in magie, in zodiac, in reincarnare? O, marea gluma, reincarnarea:

Lasa ca aceasta voi face in viata urmatoare.

Poate e subconstientul nostru care ne sopteste ca aceasta viata totusi exista.

Cine esti copile, de unde ai aparut aici? Cum te numesti?

Sunt Tim, sunt acel copilas al subconstientului. Tii minte cand eram eu mare aveam naravurile tale? Sunt o parasuta in zbor, planez, cant piese de lauda pentru copiii mici si batraneii pregatiti de moarte.

Bine, iti voi scrie numele cu litere mici, tu esti Tim!

Sunt Tim, cand eram mare? Tii minte acest timp?

Nu.

/27/03/07/ Ma coplesesc procesele chimice, privesc la cer si ma las coplesit de ele. Avem incredere in stiinta care ne permite sa gandim ca suntem importanti. Vom crede pana nu exasperam. Credem in stiinta, ura. Tot stiinta ne convinge in faptul ca, in mediu, suntem in stare sa utilizam doar 3-6 procente din creier. Si ei, oamenii de stiinta tot folosesc acest procent? In statistica spune ca marja de eroare este de 2,5-3 %. Atunci noi utilizam eroarea pentru a crede ca gandim. Capacitatea noastra de gandire este doar o marja de eroare. Nu pot sa-mi inchipui ca tot ce utilizam noi pentru gandire este doar o eroare continua din inceputul timpurilor, transmise de la Cromanieni sau Hommo Sapiens.

Sunt Laur, sunt Hommo Sapiensul din mine. Sunt salbatic si neinteles, sunt la inceputul evolutiei pornit dintr-o mlastina de incertitudine si captivitate posesiva. Inceputul conceptual care te pune sa gandesti ca doar tu esti singurul nefericit al acestui pamant. Incerc sa vad o sursa de hrana.

/06/04/07/ Privesc in jur si nu vad decat radacinile copacilor infipti in Gradina Publica si arataniile tarcate ce circula in toate directiile pe niste coline pline de ceva tare. Ei le numesc pavaje sau strazi. Interesante aratanii, nici nu stiu daca voi putea sa le mananc. Casc gura care e gata sa se desfaca in doua ca un mar taiat in doua si pus pe masa. Ma doare mandibula de aceste aratanii, musc din ele si inteleg ca sunt calde si dulci asemenea sangelui baut din rana proprie. Aici incepe toleranta fata de durerea celor din jur. Mii greata de sangele altora.

Mai casc odata gura si latru. Vreau sa latru ca un caine jegos de pe care cade blana, e bine ca poate latra deoarece alt ceva l-ar impune sa-si arunce hainele pline de purici prin periferiile orasului. Incerc sa fiu altul decat cainele din mine, privesc in jur si imi opresc iesirile animalice de a urla. Incerc sa m-a sufoc de lipsa de strigat. Prea multe ganduri. Mai multe fapte. Incerc sa-mi scutur corpul de ploaia inceputa cateva ore in urma. Imi lipseste forta pentru a ma misca si doar fac niste miscari lente de vierme adormit dupa hibernarea de primavara. Prea mult gandesc pentru un caine, tre sa-mi fac lobotomie precum animalutele din UE, care sunt facute debile doar pentru a nu musca. Doar e un proces normal lupta pentru existenta, agresivitatea animala etc. Sunt doar un animal, privesc incruntat inainte si incerc sa ma ridic din genunchi.

/10/04/07/ Privesc incruntat inainte si realizez ca deja nimic nu mai realizez. El e, semaforul singuratic!!! El ma astepta. Ma asteapta pentru a-mi face o farsa. Accelerez, apoi micsorez viteza, iarasi accelerez. Chiar se va aprinde ros? Da, e rosu. Stau si astept sa se aprinda oricare alta culoare. Vreau negru pe semafor, stiu ca e imposibil. Vreau galben pentru a ma pregati sa trec. Dar e tot rosu iar timpul imi joaca-n creier. Vad in retrovizor un autocamion care micsoreaza viteza. Se opreste in stinga mea. E o masina din cele mai vechi, masina ruseasca. Timpul, glumetul timp, atunci cand nu e nevoie de el trece foarte greu, extrem de greu. Acum, el trece teribil de greu. Tim, hai te rog treci pe langa mine, incet, domol, in asa fel ca sa nu te observ. E rosu. Tentatia creste, vreau sa apas pedala de accelerare si sa ma pierd in bezna noptii. Semaforul singuratic alinta prin culorile sale gandurile publicului dormitand de ani de zile. El este tentatia. Nn, nu alinta, doar le canta piesa jalnica despre rosu-n ochiul pietonal. El e semaforul meu, semaforul singuratic. Esti un geniu Domnul semafor, merci. Verde + pedala de accelerare + miscare.

Totul se misca mai repede ca de obicei. Ma misc prin intelepciunea mea de copil, inteleg doar lucrurile simple. Realizez ca vreau inapoi in copilarie pentru a nu mai gindi complex, poate in asa fel asi putea sa-mi schimb destinul in ceva mai bun. Vreau sa nu mai valorez conditiile de trai pe care mi le creeaza altii din jurul meu, vreua sa traiesc pe spatele destinului si sa dau totul la fundul lui. Vreau oboseala domola, vreau lipsa de ginduri, fara a ma convinge ca trebuie sa fac ceva. Vreau, vreau, vreau !!! Sunt Laur, sunt indicele dorintelor nemotivate.

Soaptele cuiva imi sustrag atentia de la gindurile ce ma urmaresc.

Laur, trebuie sa te convingi, sa depui efort, sa nu mai doresti. Esti nebun? Pentru ce sa posezi atitea dorinte daca pe parcursul timpului ti-ai demonstrat ca marea majoritate a dorintelor nu se implinesc?

Acest glas a aparut si a disparut. Iarasi:

Cuvantul NEBUN e doar inceputul bolii mele!

Un rinjit isteric mi-a taiat auzul, am avut impresia ca ride de mine. Nu am dat atentie acestui fapt deoarece sunt monoton in aceasta zi de luni. Mii greu, asa e ziua. Mi-a strigat:

Nu ma mai tachina! Nu tu esti fiinta care da sfaturi, e alta. Laur, traiesti pentru a face din viata ta ceea ce doresc altii. Lupta, nu le permite.

Cine esti? Nu stiu cine a fost. In schimb stiu cine sunt eu. Sunt un fel de humanoid care incearca sa fuga inaintea umbrei proprii pentru a demonstra lipsa de inactivitate.

/27/03/07/ Intuiesc ce inseamna cadere, sunt momentan in cadere. De fapt sunt intr-un fel de imponderabilitate. Cad asemenea cutiilor pe care scrie fragil. Sunt preintimpinate de dauna care pot sa pricinuiasca prin cadere, dar oricum, ca intr-adisc cad mai repede decit libera cadere. Motul este inscriptia: FRAGILE. Privesc in jos si vad gol, privesc in sus si vad gol, ma privesc si vad universul deoarece si eu sunt un gol. Sunt un gol imens si am un nor de lipsa in jurul meu. Nu inteleg de ce anume eu! Glasul ma distabilizeaza din activitatea mea continua:

Ehe, mai Laur mai, pentru tine intelegerea vine cu timpul care pleaca. Te atingi firav de celula timpului si rezultatul esti tu, e zero.

Fie si asa, ce schimba asta?

Viata ta este o defensiva continua, asta ai demonstrat prin raspunsul tau!

Si ce?

Esti un ratat, iar eu sunt emotia ta negativa.

Sunt Laur exemplul patetismului.

Cotesc in partea stinga pe pe o stradela si vad un ciine care se fugareste dupa propria-i coada. Mi-am inchipuit o coada care misca in tact cu pasii mei, m-asi asemana cu un erou mitic imbracat in jeans. Mi-ar place sa ma opresc la mijloc de strada si sa fac trei miscari pentru a-mi prinde cu dintii coada… De fapt asta si fac imaginar, ma fugaresc dupa propria-mi existenta ca un ciine dupa coada. Ce patetic.

Monotonia mi-a fost incalcata de orgolioisul EU.

Parerea mea ca tu nu vei gasi linistea nici mort fiind. Sufletul tau se chinuie in infinitate, unde viata este doar un „level to upgrade” notiunea de durere.

-Neg si neglijez.

Un glas de copil inca imi zice:

-Eu am degradat intr-un mod genial mai Laur, hai cu mine.

-Neg si neglijez.

-Arunca in mine cu inteligenta ta ca nu voi pati nimic. Ma simt bine si comod cu prostia din cap.

18/11/2007 Sunt focul din Laur.

Am în preajmă focul. Ating faţa cu mâna umedă de căldură şi privesc în podul alb al odăii. Văd apoi patru pereţi şi uşa pe care trebuie să ies sau să intru. Sunt nominat pentru ieşire, ating microfonul cu limba, îmi încerc glasul din interior. Plec capul şi simt sterno-cleido-mastoidul încodat de emoţii. Două măşti îmi împart faţa iar gura a luat o formă inumană. Vreau să recit. Cu ochii simt feţele tuturor spectatorilor care îmi aşteaptă ieşirea. Întind mîna şi o văd arzînd asemenea unui foc coordonat. Domin acest foc. Îl ridic asupra capului şi suflu în el. Cercul îmi încălzeşte pielea uscată a capului, îmi arde părul, îmi fierbe creierul. Explodez din interior. Bah, o pălitură pe neprins de veste îmi trezeşte subconştientul care îmi strigă:
- Încă sunt în viaţă!

Cercul îmi pluteşte în ochii închişi iar pielea capului de îndată devine udă şi lipicioasă. Atent îmi aşez corpul pe podeaua murdară şi meditez. Încerc să adun vis cu vis. Dorm sau nu? Această întrebare îmi apare înainte de deşteptare. Dorm. Sunt transpirat, perna îmi e plină de lacrimi iar plapuma se lipeşte de pielea lipicioasă.

- Am revenit îmi zice Laur!

- Da, am revenit îi răspund.

- Cine eşti necunoscută?

- Sunt Eu-l din mine.

- Bine

Aerul din jur devine fierbinte iar sunetul boxelor îmi sună în timpane ca o mie de scripete. Muzica devine insuportabilă. În piept îmi bat tobele pline de jale. Simt ritmul. Acum e momentul să scriu versuri, acum se vor primi nemaipomenite încît toţi cei din jur vor apăsa butonul start şi vor începe să mă iubească. Sunt măreţ fiind mic. Sunt un mic mare, mai bine ar fi spus un nimic mare.

- Care e varianta ideală?

 

 

Vreau să am o odaie pe lună

Unde aşi stoca zeci de păcate

Aşi înfăşura în jurul ei cunună

Poate

 

Presupun că nu cunosc iertarea
faptelor în vînturi aruncate
Veşnicia îmi usucă marea
Lapte

Nu mai tind să aflu sensul ideal
Şansa tragică pierdută-a fost
Mă privesc de sus fiind un ireal
Prost

This entry was posted on Tuesday, January 30th, 2007 at 1:58 pm and is filed under Last screen for you. You can follow any responses to this entry through the RSS 2.0 feed. You can leave a response, or trackback from your own site.